Istoria lui Nicolae

„Prima dată”

Tot ce trăim și savurăm pe parcursul vieții este pentru prima dată.

Prima dată am născut, un băiețel bunișor de 2620 kg, la 38 de săptămâni. Eu aveam 27 iar soțul 28 de ani și eram super fericiți, din primele clipe îl pupam de-a mărunțelul. Până dimineață am tot alăptat, Bubu s-a născut cu o foame de lup, eram mândră de el.

Dimineața a început vizita medicilor și primele reacții din partea lor, pe care eu momentan nu le înțelegeam. După multe vizite – fără explicații, am îndrăznit să întreb ce se întâmplă și am rugat să-mi explice dacă ceva nu e în regulă – eu o să înțeleg. Medicul mi-a zis doar atât: “у вас очень непонятный ребенок и вас переводят в другую больницу”. Nu am reușit să înțeleg ce vrea să-mi spună cu asta, am fost anunțată – urgent să-mi iau lucrurile că ambulanța așteaptă. La secția de internare, când a fost transmisă istoria copilului, am auzit cum șușoteau asistentele: “despre asta să nu-i spuneți încă mamei”. Nici de data asta nu am reușit să înțeleg ce se întâmplă, dar cel mai infiorător – urma. Am intrat în salon, din trei paturi, era ocupat doar unul, mama și un copilaș, căruia i se administra în acel moment picurătoare – în cap. Când am văzut scena, m-a luat groaza. Mai târziu acela-ș tratament i-a fost prescris și lui Bubu, m-am bucurat, pentru că așa îi găseau cele mai bune vene și el dormea liniștit în timpul picurătorilor. Până seara a trebuit să colectez analiza de urină, am reușit, eram în culmea fericirii, asistenta mi-a spus să o pun în cutia de lângă post, așa și am făcut. Când treceam pe lângă acea masă mi-am aruncat privirea peste teancul de istorii, a noastră era chiar deasupra. Am avut câteva secunde la dispoziție să deslușesc diagnoza, pentru că până atunci știam de două, dar acolo erau trecute trei: pneumonie bilaterală, icter neonatal și ultima era așa scrisă că nu am putut înțelege pe moment, plus că avea trecut alături un semn de întrebare. Am ajuns în salon, am stat câteva secunde așezată pe pat, Bubu dormea liniștit, mi-am luat inima în dinți să mă duc să întreb de asistente. Când am ajuns la ușă – mi-am dat seama ce era scris – ,,Maladia Down?”.

De aici începe totul – prima dată mi-am sunat soțul, i-am zis că Bubu posibil are Sindrom Down. El, după câteva secunde de pauză, a zis: “Și ce? Nu-i nimic grav, o să facem sport, o să mergem la bazin, totul o să fie bine!”. Am plâns toată noaptea. Mai târziu, peste câteva luni, l-am întrebat de unde știe că trebuie de lucrat cu acești copii și se recomandă să meargă la bazin, mi-a zis că idee nu avea ce este Sindrom Down, dar știe sigur că toți copiii e bine să meargă la bazin și să facă sport. Prima lui reacție mi-a dat aripi.

După primul șoc au urmat multe altele:

Prima dată la reanimare, a treia zi după naștere, dar acolo îi era mai bine, se bronza la trei lămpi și așa și-a revenit mai repede;

Prima dată când am făcut analiza la cariotip, la două luni după naștere, diagnoza s-a confirmat – trisomie 21, omogenă, liberă.

Prima dată când am ajuns la urgență, la 5 luni, cu diaree și febră 38,5. După o săptămână de tratament fără rezultat și tot felul de investigații, am mai primit o diagnoză – viciu cardiac sever – canal atrioventricular complet;

Prima dată am ajuns în secția cardiologie, cu un colectiv de medici excepțional. Bubu avea aproape 6 luni. Urgent am fost trimiși la cardiochirurg, eram contra cronometru.

Prima dată am auzit verdictul cardiochirurgului: “este un caz greu, eu dau 10% că o să supraviețuiască, trebuie să vă hotărâți dacă mergem în operație”. Ne-am hotărât – mergem fără nici o îndoială.

Prima intervenție, după aproape trei luni de stat în spital, am ajuns acasă cu bine.

După acest an a fost totul mult mai ușor, primul jubileu – un an de victorii, primul frate s-a născut, cu care urmează să aibă multe momente fericite îmreună, a doua intervenție – la doi ani, primii pași – la doi ani jumate, prima dată am mers la grădiniță – la aproape trei ani, primul colectiv de copii în care trebuia să se integreze și să socializeze și a reușit cu brio. Primul matineu, unde a dansat în rol de spiriduș atât de frumos. Primul talent pe care l-am descoperit – pasiunea pentru fotografie. Prima expoziție la care am participat și prima mențiune.

Prima dată Bubu este bădița pentru doi frați mai mici, s-a născut al doilea frate. Prima dată a mers la școală, cu atâta entuziasm, în cămașă albă și sacou negru – frumos băiat! Prima expoziție fotografică internațională și prima diplomă la un concurs european.

Prima dată bădița întâlnește barza cu al treilea frate, pe toți frații îi cheamă în felul lui, deosebit: Tin-Valentin, Gasi – Alex, Tîgîdam – Bogdan.

Urmează a patra intervenție la inimă, tot ce-i posibil nu ultima, dar noi fiecare clipă alături de Nicolae o trăim ca pentru prima dată și unica, cea mai fericită!!!